“Semnele credinţei”
Meşteşugul picturii pe sticlă pătrunde în Transilvania adus din unele ţări din centrul Europei (Boemia, Austria, Bavaria şi Slovacia), cunoaşte aici o adevărată înflorire, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi până în prima jumătate a secolului XX, pe teritoriul judeţului Alba s-au afirmat trei centre de pictură pe sticlă: Lancrăm, Laz, Maierii Albei Iulii, importante prin vechimea meşteşugului, bogăţia compoziţiilor, frumuseţea execuţiei şi varietatea temelor. Dar aceşti meşteri ai penelului nu s-au limitat numai la executarea icoanelor pe sticlă, ei au pictat şi icoane pe lemn, biserici, cruci, prapori, epitafuri pe pânză şi tablă.
“Semnele începutului”
Obiceiurile, credinţele şi practicile legate de cel mai important moment din viaţa omului, naşterea, sunt reprezentate pritr-o serie de obiecte tradiţionale legate de viaţa noului născut: cămăşuţa de botez, scutece de lână, trocuţ cu obiectele necesare primei îmbǎieri, oala nouǎ folositǎ la încălzitul apei, diferite tipuri de scaune şi leagăne pentru copii.
O serie de exponate legate de vârsta copilăriei constând în obiecte personale ale copiilor, ca: penare datate 1930-1935, puşculiţe pentru bani, trǎistuţe, jucǎrii din lemn şi ceramicǎ, pǎpuşi, figurine din turtǎ dulce, instrumente muzicale vin sǎ completeze acest “univers al copilăriei“.
Nunta cuprinde un ansamblu ceremonial complex format in jurul catotva nuclee rituale si ceremoniale care oferă multiple posibilităţi combinatorii cu multe adǎugiri ornamentale, sǎrbătoreşti, cu semnificaţii pierdute în timp sau modificate continuu, realizându-se astfel o simbiozǎ între arhaic şi contemporan. Din punctul de vedere al riturilor de trecere, nunta reprezintǎ prilejul consacrǎrii tinerilor cǎsǎtoriţi în starea de maturi.
Toate actele scenariului nupţial au rostul de a asigura trecerea deplinǎ de la stadiul flacau-fata la cel de barbat-femeie, respectiv soţ-soţie şi de a întemeia o gospodǎrie, o familie nouǎ, o casă în sens tradiţional.
Şezǎtoarea, obicei strǎvechi cu multiple funcţionalitǎţi şi implicaţii adânci în viaţa social cultural matrimonialǎ a membrilor unei comunitǎţi rurale tradiţionale, este prezentǎ ca o punte de legǎturǎ între muncile agricole de toamnǎ, încheiate, prin culesul roadelor câmpului, şi începutul lucrǎrilor de primǎvarǎ, odatǎ cu aratul, se remarcǎ prezenţa şezǎtorii, o formǎ de sociabilitate a fetelor şi femeilor mǎritate, în cadrul cǎreia se continuau prelucrarea lânei ca şi a cânepii şi inului, prin torsul lor de cum începea toamna în postul Crǎciunului şi Câşlegi, dupǎ care urma ţesutul pânzei şi pǎnurii, necesare confecţionǎrii vestimentaţiei, a pieselor din interiorul locuinţelor, etc.
Probabil şezǎtoarea a apǎrut în anumite condiţii social istorice, când în gospodǎria autarhǎ se simte necesitatea creşterii randamentului la tors şi la alte activitǎţi cu caracter economic, datoritǎ numǎrului sporit al populaţiei, şi în mod indirect, datoritǎ unor cauze de naturǎ spiritualǎ.
Vergelul este organizat de ceata feminina în serile şi nopţile de renovare anualǎ a timpului (Crǎciun, Anul Nou, Ajunul Bobotezei). Fetele se întâlneau la casa uneia dintre ele, încuiau uşile, astupau ferestrele, şi în prezenţa oficiantei ceremoniei începeau vergelatul sau aflarea ursitei dupǎ ce puneau pe masǎ o mulţime de obiecte cu valoare simbolicǎ şi matrimonial (cuţit, sare, inel, piatrǎ, câlţi, piaptǎn, oglindǎ, grâu, bani, cǎrbune etc.) şi un numǎr corespunzǎtor de vase.
Însemnele de mormânt cioplite de către meşterii populari de pe Valea Sebeşului (Laz, Loman, Pianu de Sus), aduc in atenţie obiceiul străvechi azi dispǎrut, de a aşeza la mormintele bărbaţilor stâlpi funerari ciopliţi, decoraţi in stil geometric, iar la mormintele femeilor cruci decorate in acelaşi mod.
Semnele muncii
Numeroase obiecte din lemn de mici dimensiuni ilustreazǎ atât talentul meşterilor care le-au realizat, cât şi diversitatea ocupaţiilor care le sunt destinate. Cele mai multe obiecte sunt unelte folosite în industria casnicǎ texilǎ, cum ar fi diverse tipuri de furci de tors, specifice tuturor zonelor etnografice: întinzǎtoare de pânzǎ, doscuţe, piepteni pentru cânepǎ şi lânǎ, pristine pentru fuse, etc.; decorate prin incizie, cioplire, crestare, le sunt specifice motive geometrice ca rozeta, zig-zagul, dinte de lup, elemente decorative proprii şi altor categorii de obiecte confecţionate din lemn.
Obiectele de uz casnic precum şi cele legate de transportul cu animale (juguri, şei) impresioneazǎ prin varietatea şi fantezia compoziţiilor ornamentale, fiind acoperite cu ornamente geometrice mǎiestrit dǎltuite în masa lemnului.
Nedeile au avut un rol deosebit de important în viaţa populaţiei româneşti din satele de munte cu aşezări risipite, contribuind la întreţinerea unităţii etnoculturale şi la întărirea legăturilor sociale dintr-un areal larg, ele fiind totodată instituţii premaritale, cu importante atribuţii în iniţierea şi selecţia maritală, ducând la înrudirea şi întovărăşirea multor familii.
Pe Muntele Găina se adunau tineri şi gospodari din cele patru mari ţinuturi: Alba, Cluj, Bihor şi Zarand, cu scopul desfacerii minunatelor produse meşteşugăreşti (doage, ţesǎturi, ceramicǎ, împletituri, obiecte confecţionate din piele) sau chiar în speranţa că mulţi tineri îşi vor gări cu această ocazie ursitul sau ursita, motiv ce ne dă dreptul să credem că acest târg a avut atât un rol economic cât şi social.
Meşteşugurile în lemn au apărut şi s-au diversificat în timp, pe măsura perfecţionǎrii mijloacelor tehnice pentru prelucrarea diferitelor esenţe lemnoase, ce au dus la sporirea seriei produselor. Iniţial acestea au fost confecţionate de meşterii locali, care s-au specializat în confecţionarea obiectelor de lemn nu numai în cadrul şi în folosul gospodăriei proprii, ci şi pentru aprovizionarea altor gospodării.
Ţara Moţilor cea mai renumită zonă în ceea ce priveşte prelucrarea lemnului, s-au confecţionat vase din lemn de conifere, cu care locuitorii lor au cutreierat Europa Centrală. Unii s-au specializat în dulgherit şi cioplirea lemnelor pentru construcţii, îndeosebi a şindrilelor, alţii se porneau prin zonele de le periferia munţilor cu cercuri ori numai cu unelte în spate ca dogari ambulanţi, care confecţionau vase din materialul clienţilor.
Fierăritul s-a dezvoltat cu precădere în zona Rimetea (Trascău), deoarece aici au fost aduşi colonişti germani specializaţi în extragerea şi prelucrarea fierului. Locuitorii acestei zone au trăit de pe urma acestui meşteşug, iar produsele lor, de o calitate deosebită s-au bucurat de aprecieri unanime într-o arie de desfacere care depăşea limitele Transilvaniei. Pe lângă formele armonioase în întregul lor morfologic şi funcţional, înainte de călire, uneltele de fier sunt împistrite, gravate sau stanţate, cu ajutorul unui model cuprinzând un semn sau o grupă de semne, lucrate anume de fiecare meşter.
|
